Declaraţie

Se tînguiesc în zori, netrebnici:
Eu îţi dau asta! ... Dă-mi... Îţi dau...
Dar vai, cînd ei de iad sînt vrednici
Doar eu în cale le mai stau?

Eu cînd mă-ndoi fără motive
Şi cînd în ochii mei sînt lacrimi,
Renunţ la timp şi adjective,
Adun în mine-a lumii de patimi.

Mă clatin. Ură, nedreptate
Îmi arde chiar şi legea firii,
Mi-au mai rămas acum, din toate,
Doar bucuriile iubirii.

De la săraci fără putere
Îmi iau tăria şi avîntul,
Durerea lor e-a mea durere,
Prin toate lor le dau cuvîntul.

De n-aş da piept cu uraganul
Mi-ar fi mai mult de mine silă,
Pot aştepta să treacă anul,
Dar n-am să pot trăi din milă.

De ce să nu slujesc suspinul?
De ce să-nalţ aristocraţii?
Al lumii unul e destinul
Şi-s cu săracii. Jos bogaţii!

Ah, ce-ntrebări adevărate:
De ce mă leg de nu mă doare?
Mă doare. Gînduri birocrate,
Desfrîu sub lege şi teroare.

Iubesc o viaţă anonimă
Iubesc o viaţă-n sărăcie
Prefer doar plata mea infimă
Că sînt bogat cît am mîndrie.

Şi n-am să-ngădui niciodată
Ca mîna mea să stea întinsă,
Mai bine-n lacrimi e udată
Decît de cineva atinsă.

De aş voi şi bani şi-avere
Le-aş aduna şi fără trudă,
Dar astea nu îmi dau putere
Mai sus e fruntea care-asudă.

Ei, da, de n-aş trăi în lume
De-aş judeca doar ce-i al meu
M-aş afunda sub un biet nume
Pierdut între cei mulţi mereu.

Astfel privesc oamenii-n faţă
Şi-n ochii lor mai pot privi,
Mă pot trezi de dimineaţă
Şi pot în viaţă izbîndi.

Cîntec pentru niciodată

Pleacă! Pleacă! Pleacă! Drumul e-nainte
Nu mai am nici vorbe, nu mai am cuvinte,
Mi-a rămas trecutul singura-mplinire
Şi cu ochii-n lacrimi te numesc iubire.

Te robesc în mine, ca să fii o şoaptă,
Stau timid şi singur, cu un gînd ce-aşteaptă.
Fapta mea e faptă ce n-are iertare
Şi cu toate cele, n-o dau spre uitare.

Mă-fierbînt cu sarea mierii de albine,
Cu un gînd din urmă te mai chem la mine.
Îmi e dor de fapta dintr-a ta credinţă
Dar a mele vorbe sînt încă-o sentinţă.

Stau în fapt de seară, lacrimi stau să pice,
Îngerii din ceruri stau să mă ridice,
Lacrima e sînge, sîngele mă cheamă
Şi îmi este teamă, chiar îmi este teamă.

Dau năvală gînduri peste trupul firii,
Pun un pas în moarte, mă închin iubirii
Te-aş cuprinde-n braţe. Dar privesc ‘nainte,
Du-te, ăsta-i drumul. Nu mai am cuvinte.

Când bate luna

De mă bate vîntul
Toamna pe cîmpie,
Mă mai poartă gîndul
Prin copilărie.

Îmi adun credinţa
Din imensa noapte,
Şi îmi chem sentinţa
Prin desfrîu de şoapte.

Mai adun cu ură
Paşii, cînd vin zorii,
Dar, din flori de zgură,
Năpădesc fiorii.

Chem o nouă şoaptă
Rătăcind prin stele,
Noaptea stă şi-aşteaptă
Gîndurile mele.

Cheamă depărtarea
Nourii în floare,
Şi-mi urăsc chemarea
Cînd privesc la soare.

Lunecă tîrzie
Luna printre toate,
Şi-apoi vîntu-adie
Visuri spulberate.

Şoapta desfrînată
Stăruie-n furtună,
Noi, ca niciodată,
Sîntem împreună.

Reclădesc palatul
Sfărîmat de silă,
Şi umbresc înaltul
Fără să am milă.

Azi, ca totdeauna
Regăsesc cuvîntul,
Cînd mă bate luna
Şi plînge pămîntul.

Dor de ploaie

Ce tristă-i pădurea. Şi plouă!
Un trăsnet străluce a moarte,
Plecînd nicăieri şi departe.
Ce tristă-i pădurea. Şi plouă!

Ce veşnic răzbate pustiul!
Un fulger renaşte din rază
În gîndul ce gerul păstrează.
Ce veşnic răzbate pustiul!

Ce noapte şi vreme a vieţii!
În susurul blînd plîng izvoare,
Şi cerul din noapte răsare.
Ce noapte şi vreme a vieţii!

Ce cîntec se-aude în zare!
O lebădă neagră-i pe ape,
Şi cîntă, mereu mai aproape.
Ce cîntec se-aude în zare!

Ce neagră e negura nopţii.
Şi ninge sălbatic îndemnul,
Sub zorii de ceaţă-i infernul.
Ce neagră e negura nopţii!

Ce drum se aşterne pe cale!
Străbat ca nebunul o noapte,
Ce-mi scurmă trecutul prin soapte.
Ce drum se aşterne pe cale!

Ce neagră e negura nopţii.
Ce tristă-i pădurea. Şi plouă!

Scrisoare (I)

Un gînd îmi pare noaptea ce-mi destramă
un crez rostit apusului de soare,
Cît frumuseţea ta încă mă cheamă
simt că trăiesc o cinică eroare.

Degeaba oameni degeraţi de vară
trăiau iubind şi soarele curat,
Te-am scos din mintea mea încet afară
ca drumul să răzbată ne-ntinat.

Mă mai apasă trist şi derizoriu
tot ce rosteşte gîndul de departe,
Iat tu îmi spui minţit şi provizoriu
că ai să mă iubeşti pînă la moarte.

Plutea în cer ca o enigmă sfîntă
tot aurul de sînge purpuriu
Şi vorba-mpotrivirii mă încîntă
un adevăr rostind. Dar prea tîrziu.

Sub răbufnirea sîngelui ce curge
azi mi te-ai da odată şi-nc-o dată
Şi timp se trece. Şi prin noi se scurge
credinţa tinereţii sfărîmată.

Te-a revoltat condiţia-mi pustie,
dar tot m-ai afundat pînă la gît
Şi-ai plîns cînd vînturi începeau s-adie,
ca să rămîn cu drumul meu şi-atît.

Jurasem să clădim ca o minune
din sărutări şi gînd de primăvară
Palat de nemuriri. Dar viaţa-mi spune
că totuşi eşti, rămîi, o piatră rară.

Pentru războiul paşnicelor arme
mai răbufneşte sîngele din noi,
Dar sentimentu-mpărtăşirii doarme
şi plînge unul pentru amîndoi.

În sărbătoarea anului de mîine
smulgîndu-te condiţiei de cinste,
Mi te-ai mai da ca osul unui cîine
pentru eternul plînsetelor triste.

Ne mai cerşim cu gura-nsîngerată
spre a ne mai certa, de-om fi cîndva.
Acum e totul doar un altădată,
Şi totul s-a-ntîmplat... altundeva.